FILME 2014

NEBRASKA

NEBRASKA

Stacks Image 194
NEBRASKA
NEBRASKA Created with Sketch.

DIN 14 MARTIE 2014 ÎN CINEMATOGRAFE

În “Nebraska”, filmul lui Alexander Payne, un tată şi un fiu străbat drumul spre Midwest, pe urmele unui câştig iluzoriu la loterie şi în căutarea unei relaţii armonice, pe care n-au avut-o până acum niciodată.

Aceasta e povestea familiei Grant din Hawthorne, Nebraska. Numai că acum e transferată la Billings, Montana, unde încăpăţânatul şi taciturnul Woody (Bruce Dern face un rol care i-a adus premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de film de la Cannes), care este de mult trecut de prima tinereţe şi de vârsta activă, crede că mai poate atrage, pentru ultima oară, atenţia asupra sa, datorită anunţului cum că ar fi câştigătorul premiului de un milion de dolari la loterie.
Pentru a revendica premiul, Woody insistă că trebuie să se deplaseze la sediul loteriei din Lincoln, Nebraska, la 750 de mile depărtare de casă. Şi asta în condiţiile în care el abia îşi târăşte picioarele şi nu poate ajunge la a doua intersecţie fără să se oprească la un bar ca să ia măcar un “întăritor”. Fiindcă e îngrijorat pentru starea lui Woody, David (Will Forte), fiul lui, se hotărăşte să-şi asume povara de a-l însoţi pe tatăl său în această escapadă în aparenţă caraghioasă şi inutilă.
Totuşi, ciudata lor călătorie devine un fel de odisee modernă de familie. Când Woody şi David fac o escală în Hawthorne, oraşul lor natal– unde li se alătură mama clanului Grant, cea cu limba ascuţită (June Squibb, “About Schmidt”) şi băiatul „de referinţă” al familiei (Bob Odenkirk, “Breaking Bad”) – vestea despre îmbogăţirea subită a lui Woody, îl face să fie privit ca un fel de erou care se întoarce victorios acasă. Abia ulterior încep să apară vulturii. Dar această întoarcere acasă deschide şi o fereastră spre viaţa neştiută încă a părinţilor lui David şi spre un trecut mai viu decât şi-a imaginat vreodată.
Filmat în tehnica cinemascopului alb-negru care înfăţişează frumuseţea apusă a unui orăşel din America şi contrastele adânci între umor şi durere, filmul oferă o viziune comică asupra unor probleme legate de rădăcini şi secrete de familie, iluzii şi demnitate, auto-preţuire şi aspiraţia spre izbăvire.
Paramount Vantage prezintă în asociere cu FilmNation Entertainment, Blue Lake Media Fund şi Echo Lake Entertainment, o producţie Bona Fide, “Nebraska,” în regia lui Alexander Payne după un scenariu scris de Bob Nelson. Producătorii sunt Albert Berger & Ron Yerxa, iar producătorii executivi sunt George Parra, Julie M. Thompson, Doug Mankoff şi Neil Tabatznik.

REGIZORUL ACTORILOR – Alexander Payne
Adesea perceput ca fiind “regizorul actorilor,” Alexander Payne le permite actorilor să coboare interpretarea lor până la elementele cele mai nude şi esenţiale ale comediei, tragediei şi umanismului. Payne ştia că povestea emoţională "Nebraska” nu va reuşi decât dacă va fi jucată cât mai natural, deşi acest lucru ar reprezenta de asemenea asumarea unui risc.
“Alexander este un regizor care spune: tu mergi înainte, asumă-ţi riscul şi eu, o să te prind dacă o să cazi,” explică Bruce Dern. “El nu ar vrea ca actorul să joace rolul în mod convenţional, ci ca personajele să devină oameni adevăraţi. El ajunge la nivelul la care actorul deşartă tot ce are pe inimă, împreună cu toate emoţiile pe care le presupune asta.”
Payne se poate de asemenea conecta la experienţa aproape generală a îmbătrânitei noastre societăţi: îi vedem pe părinţii noştri cum îmbătrânesc într-un fel care poate fi atât confuz cât şi revelator. “Pentru că eu însumi am părinţi bătrâni, m-am putut identifica cu David. Nu am fost în exact aceeaşi situaţie ca şi el, dar am trecut şi eu prin aceleaşi emoţii” spune el. “Lucrul care mi-a plăcut în povestea asta e faptul că David vrea să-i dea tatălui său puţină demnitate. Tema aceasta era importantă şi îmi era cunoscută.”
Iar locaţia unde se desfăşoară povestea este chiar în statul unde s-a născut Payne, fapt care-l aduce, după propriile sale spuse, mai aproape de miezul poveştii. “Din mai multe puncte de vedere, povestea ar putea avea loc oriunde în SUA, dar fiindcă are loc în statul pe care-l cunosc atât de bine, mi-a dat şansa de a dezvolta o sumedenie de detalii,” explică el. “Eu sunt din Omaha, care arată mai citadină decât localitatea de unde se trag cei din familia Grant, aşa încât posibilitatea de a explora Nebraska rurală mi s-a părut aproape exotică.”
FII TU ÎNSUŢI – Bruce Dern
“Când am citit “Nebraska,” am înţeles că va trebui să mă mulez cât pot de mult pe povestire,” îşi aminteşte Bruce Dern.
Rolul e complet diferit de cele care i-au fost oferite anterior -- iar Dern s-a simţit măgulit când Payne i-a spus să lase în urmă toate rolurile dinainte şi să exploreze o direcţie cu totul nouă. “Cred că a fost ca atunci când lucram cu Nicholson la ‘About Schmidt,’” remarcă Dern. “Timp de mulţi ani mi se tot spunea: ‘fii tu însuţi, da-ni-l pe Dernsy.’ Jack simte la fel. El nu vrea ca în toate filmele să fie tot Jack. Iar eu un vreau să fiu Dernsy. Alexander a conturat alt portret, mai complex şi mi-a cerut să-l execut. El vroia să vadă ce calităţi i-aş putea adăuga lui Woody, şi nu ce calităţi mi-ar putea aduce Woody mie. M-am bucurat de şansa de a face acest lucru.”
“Odată cu rolul lui Woody, am putut să fac un rol pe care nu l-am mai realizat niciodată. Nu e vorba nici de un rebel furios şi nici de un killer fără scrupule. Şi nici de toţi Dernsy pe care i-am jucat până acum,” afirmă el, gândindu-se la manierismul personajelor negative pe care le-a realizat cândva. “El e un tip care trăieşte cum trăieşte şi care nu vrea să se schimbe. Într-un fel, Woody este ca şi toţi ceilalţi, care au construit pe vremuri America.”
În alcătuirea distribuţiei pentru “Nebraska,” Payne a fost interesat doar de un singur lucru: autenticitatea. Tocmai de asta Bruce Dern a fost distribuit în rolul lui Woody Grant. Era un rol special pentru Dern, un actor vestit pentru rolurile sale de „rău”, dar care acum a devenit septuagenar. Cariera sa de şase decenii include o diversitate de interpretări de neuitat şi o nominalizare la Oscar pentru filmul “Coming Home” – şi totuşi el n-a mai avut un rol titular ca Woody. Odată cu acest rol, Dern a putut să joace un personaj obişnuit, cu o viaţă comună, dar un suflet trepidant, iar rezultatul a fost că a primit aprecieri importante din partea criticilor din toată lumea şi mult râvnitul premiu pentru interpretare masculină odată cu premiera filmului, în 2013, la Cannes Film Festival.
Dern n-a ţinut niciodată cont de reguli, ca actor, apărând pe ecran într-o epocă în care erau la modă anti-eroii. După ce a debutat cu succes în producţiile a doi titani ai regiei, filmul lui Elia Kazan, “Wild River” (1960) şi al lui Alfred Hitchcock, “Marnie” (1964) – el a jucat într-o serie de comedii negre, sau filme centrate pe personaje, care marcau o schimbare în cinematograful american. El a devenit renumit pentru rolurile de tâlhari, rău-făcători sau criminali –interpretându-l recent pe un brutal proprietar de sclavi în “Django Unchained” – dar totodată şi-a conturat şi un profil de non-conformist total. Şi totuşi, cel mai non-conformist şi impresionant rol avea să-l primească abia acum, la vârsta de 76 de ani.
Dern îl vede pe Woody ca pe un om care încearcă să spere că va avea în sfârşit noroc în viaţă. “Woody a încetat de mult să mai spere,” remarcă actorul. “Dar el e hotărât să-şi trăiască restul vieţii aşa cum vrea el. Poate că are minţile puţin rătăcite. Dar în ceea ce-l priveşte, el vrea să pună mâna pe milionul ăla de dolari. Probabil că e pentru prima dată în viaţă când îşi doreşte ceva cu adevărat, iar acum se nimereşte să fie acest câştig neaşteptat.”
Pentru Payne, Dern era capabil să aducă toate trăsăturile contradictorii pe care le căuta regizorul pentru acest rol. “El e capabil să fie dificil, imposibil şi în acelaşi timp să-ţi topească inima,” spune el. “Lucrul pentru care îi sunt cel mai recunoscător lui Bruce e faptul că a avut încredere în mine, ceea ce e foarte important pentru un regizor. Este capabil de orice încercare, oricât de grea. La un moment dat filmam o secvenţă în maşină şi eu nu i-am spus decât: ‘aşează-te în aşa fel încât să pari o grămadă boţită şi jalnică,’ iar el a reuşit să redea exact această imagine.”
Dern spune despre Payne: “În fiecare zi când te duci să lucrezi cu Alexander, te simţi de parcă ar urma să faci ceva ce nu s-a mai făcut vreodată. În multe dintre zile el poate să prindă fulgerul şi să-l închidă într-o sticlă.”
Modalitatea pe care a ales-o Payne pentru lucrul cu Dern a fost simplă: el a creat o legătură personală cu actorul dinaintea filmărilor. “Timp de multe, multe săptămâni înainte de începerea filmărilor, ne vedeam şi petreceam ceva timp împreună vorbind vrute şi nevrute, numai despre film nu, aşa încât atunci când am început filmările, totul decurgea absolut natural,” mărturiseşte regizorul.

FIUL CEL BUN – Will Forte
Alături de Woody, interpretat de Dern, se află unul dintre fiii săi, David, interpretat de Will Forte. David se trezeşte deodată pornit într-o călătorie care nu-i miroase prea bine, cu un tată cu care nici măcar nu putea comunica, darămite să se apropie de el. Forte, cunoscut pentru contribuţia sa la show-ul “Saturday Night Live” sau pentru rolul satiric “MacGruber,” îşi dezvăluie aici o faţetă cu totul nouă a talentului său, într-un rol care e dramatic şi totodată de un comic negru. El este un vânzător ambulant, care-şi duce singur viaţa, fiind părăsit de iubită. David nu ştie cât de departe îl va duce acest drum, în trecutul familiei sale.
Payne notează că audiţia lui Forte l-a dat pe spate. “L-am crezut,” recunoaşte el. “Will reuşeşte să transmită sinceritate şi spontaneitate, drăgălăşenie, dar şi regret pentru ceea ce a pierdut. Şi pentru că am creat o familie, ni s-a părut că Bruce Dern şi June Squibb ar fi potriviţi în rolul de părinţi.”
Will era hotărât să dea totul pentru acest rol. “Mi s-a părut o oportunitate foarte bună de a face ceva diferit. Dar, trebuie să recunosc, a fost şi o mare provocare,” recunoaşte el. “Această poveste conţine şi elemente de comedie, dar ele îşi au originea în viaţa reală, iar ceea ce e interesant e faptul că Bruce şi June dau filmului cele mai comice secvenţe. David e de fapt un tip serios.”
Pe platou, toată lumea a fost impresionată de uşurinţa lui Forte de a fi subtil şi de a pendula între amuzant şi înduioşător. “Will îşi dezvăluie în acest rol valenţe necunoscute până acum,” spune Berger. “El aduce cu el un aer de om obişnuit, ceea ce le uşurează spectatorilor identificarea cu povestea noastră.”
MAMĂ DRAGĂ – June Squibb
“Nebraska” pare a fi o poveste tată-fiu, dar persoana care generează cele mai importante secvenţe este de fapt o femeie – atunci când June Squibb preia limba ascuţită şi sarcasmele lui Kate Grant, dar şi puterea ei, ca mamă şi soţie devotată, de a face faţă tuturor bunelor şi relelor.
Anterior, actriţa născută în Illinois şi-a făcut debutul în “Alice,” de Woody Allen, şi a interpretat-o pe soţia lui Jack Nicholson din filmul lui Payne, “About Schmidt.” Dar acest rol este cu totul diferit. Şi totuşi Squibb susţine că a intrat în rol încă de la audiţia pe care a dat-o trimiţând o înregistrare pe bandă video. “Nu ştiu dacă asta a constituit un şoc sau o surpriză pentru Alexander, dar am ştiut de la început cine e personajul ăsta, iar el cred că şi-a dat seama de asta din înregistrarea pe care i-am trimis-o,” spune ea. “Ea nu aruncă doar cuvinte goale, ci e convinsă de ceea ce spune şi nu e deloc o femeie falsă.”
Squibb s-a bucurat mult de faptul că personajul său, Kate, este deschisă şi directă. “Ea nu are niciun auto-control,” se gândeşte ea. “Cuvintele îi ies din gură deîndată ce îi trec prin cap. Ea ştie prea bine cine este ea, cine este soţul ei şi cine sunt fiii ei, iar asta o defineşte foarte bine. Iar eu o iubesc foarte mult. E haioasă, îşi protejează familia şi e o persoană formidabilă.”
Pe platoul de filmare, portretul femeii care spune lucrurilor pe nume, chiar dacă asta pare nepoliticos, s-a conturat în cursul colaborării dintre Squibb şi Payne. “Noi avem o relaţie ca un dans, pentru că el mă lasă să mă mişc în direcţia pe care o consider potrivită după care începe să ajusteze şi să-mi dea fel de fel de idei pe care să le încorporez în interpretarea personajului. Îmi amintesc că făcea la fel şi când am lucrat la filmul ‘Schmidt,’ dar de data asta am lucrat mai mult împreună, ceea ce mi s-a părut extrem de emoţionant şi interesant.”
Rezultatele pe care le-au obţinut au încântat întreaga echipă. “June s-a confundat cu această mamă nestăpânită, necontrolată, plină de dorinţe şi păreri personale şi a făcut o treabă foarte bună. ,” concluzionează Yerxa.
FAVORITUL – Bob Odenkirk
Dacă David pare să îşi urmeze tatăl, fratele său, Ross, este starul familiei – un prezentator de ştiri care e prezent în fiecare zi pe ecranele televizoarelor. Acest rol e interpretat de Bob Odenkirk, actor, scenarist şi regizor cunoscut în primul rând datorită rolului Saul Goodman, judecătorul criminal din “Breaking Bad.”
Odenkirk a fost intrigat de deosebirea dintre cei doi fraţi. “David este un om cumsecade, puţin cam debusolat, în timp ce personajul meu e un tip modern şi agresiv,” explică el. “El e editor şi prezentator de ştiri, aşa că eu sunt tot timpul pe drumuri şi mai ales, apar la televizor. Ross este mai egoist şi se manifestă cu furie împotriva părinţilor săi şi îl judecă mai ales pe Woody pentru că e alcoolic. Şi totuşi, cred că aventura prin care trecem cu toţii va reuşi să apropie mai mult această familie dezbinată. Pe parcurs, membrii familiei se înmoaie şi încep să se deschidă unii faţă de alţii. E un fel de comedie umană, dar cu multă tandreţe.”
Odenkirk consideră că în “Nebraska,” Payne a impus un cu totul alt ritm, a folosit spaţii deschise şi mişcări subtile, în care personajele nu se apropie unul de altul decât cu cel mult 5 centimetri. “Personajul meu din ‘Breaking Bad’ vorbea enorm, aşa că era de cu totul altă factură,” explică el. “Multe secvenţe din ‘Nebraska’ nu au dialog aproape de loc. Alexander ne-a obligat să sintetizăm totul şi să comunicăm mai mult prin gesturi şi priviri, fără cuvinte.”

VETERANUL – Stacy Keach
La puţin timp după ce Woody se întoarce acasă, în Nebraska, el scapă secretul privitor la presupusul lui câştig – iar aceasta îi atrage pe foştii lui prieteni, cunoştinţe sau duşmani, care încearcă să tragă şi ei foloase. Cel care e cel mai hotărât să împartă visul cu Woody este fostul său partener de afaceri, Ed Pegram, interpretat de veteranul ecranului şi scenei, Stacy Keach, care a jucat prima dată în “Fat City”, filmul clasic din 1972 al lui John Huston, iar mai recent în “The Bourne Legacy.”
Keach este prieten vechi cu Bruce Dern (cei doi au jucat împreună, alături de Robert Mitchum, în drama din 1982 “That Championship Season”), ceea ce a determinat distribuirea lui în rolul lui Pegram. “Distribuţia mea nu putea fi mai potrivită de atât pentru că eu un l-am mai văzut pe Bruce de aproape 30 de ani, aşa cum şi Ed nu s-a mai văzut cu Woody de aproape 40 de ani,” adaugă el.
Ca şi pe ceilalţi actori, povestea l-a atras pe Keach să participe la realizarea acestui film. “Ceea ce reuşeşte Alexander să redea în ‘Nebraska’ este o felie de viaţă americană, pe care n-am mai văzut-o până acum. Este o povestire care spune multe despre inima Americii şi despre ceea ce avem în inimă,” remarcă el.
Deşi personajul său aduce un suflu comic dar şi tensiune filmului, Keach nu prea diferenţiază comedia de dramă. “Am predat un curs la George Mason University şi le-am spus studenţilor mei: ‘ dacă jucaţi în comedii, nu încercaţi să fiţi caraghioşi, fiţi doar naturali. Comedia va apărea singură.’ Aşa e în realitate,” spune el.
“Alexander vroia pe cineva în rolul lui Ed Pegram, care putea să intimideze, şi totuşi să deschidă o breşă de simpatie către personaj,” spune Berger. “La suprafaţă, Ed este un violent, dar Stacy a găsit o modalitate de a crea un Ed mai complex, printr-o interpretare complexă.”
Alte roluri care se evidenţiază sunt interpretate de Tim Driscoll şi Devin Ratray, care sunt nepoţii problematici ai lui Woody, şi de Angela McEwan, care era editor de ziar şi-l plăcea pe vremuri pe Woody. Alte roluri mai mici, cum ar fi mătuşa Betty şi unchiul Cecil, au fost distribuite unor oameni obişnuiţi din zonă.
Berger remarcă faptul că oricât de mici sau mari ar fi rolurile din film, Payne se concentrează 100% pe actori ca pe individualităţi. “Una dintre marile plăceri ale filmului a fost să-l urmăresc pe Alexander lucrând cu actorii,” spune el. “Mă gândesc la secvenţa în care David stă lângă tatăl său care se află pe patul de spital – iar adnotările regizorului către Will sunt: ‘îl priveşti fix pe acest om, ca şi când ar fi povara pe care o cari pe umeri de 35 de ani.’ Umorul şi omenia pe care le exprimă el faţă de actori este un adevărat regal.”
REALIZAREA FILMULUI A LUAT ANI DE ZILE – Pre Producţia
Probabil, “Nebraska” a început cu încercarea unui tip din Midwest care vroia să-şi depăşească limitele. Bob Nelson, scriitorul comediei de Illinois s-a decis să scrie ceva şi mai aproape de adevăr. Lipsa de experienţă de la început a fost completată cu studiul şi observarea personajelor despre care vroia să scrie: reticentul amuzant, oamenii locului care au muncit toată viaţa, s-au dus la război, şi-au crescut copiii şi au dus propriile lor lupte, fără să spună altora poveştile lor, nici măcar propriilor lor copii.
Veridicitatea scenariului lui Nelson pentru “Nebraska” provine din experienţele propriei sale familii. “Am realizat structura povestirii mele din poveşti de familie, după care am brodat în jurul lor,” explică el.
O altă sursă de inspiraţie a lui Nelson a venit din poveştile adevărate ale bătrânilor oraşului, care pretindeau că ar fi câştigat la loterie. “Asta m-a făcut să mă întreb ca s-ar întâmpla dacă propriul tău tată ar insista pe ideea că el e câştigătorul tragerii,” îşi aminteşte scenaristul. “Ce ai face atunci? M-am gândit că un anumit tip de fiu ar vrea să meargă pe mâna lui, şi iată, aşa a început toată călătoria asta.”
Dar ceea ce debutează ca în Don Quijote cu căutarea celor 1 milion de dolari devine o căutare a ceva mai important pentru tată şi fiu – ceva ce seamănă cu un fel de iertare fără vorbe. “David vrea să-l considere pe tatăl său ca fiind un om bun, deşi are problemele lui,” spune Nelson. “Iar în sinea sa, Woody vrea să-şi îndrepte greşelile faţă de familie, chiar dacă nu are habar cum să facă asta.”
Combinaţia dintre umor şi umanism din scenariul lui Nelson a atras atenţia producătorului executiv Julie M. Thompson, cu care el mai lucrase la un proiect PBS. Thompson a fost cucerită imediat de povestire, aşa încât, la rândul ei, a dus scenariul la producătorii Albert Berger şi Ron Yerxa, renumiţi pentru scoaterea “la lumină” a unei serii de comedi-drame, printre care se află şi cea care a devenit filmul lui Payne “Election,” sau filmul realizat de Jonathan Dayton şi Valerie Faris’ “Little Miss Sunshine”, sau película lui Todd Field, “Little Children.” Văzând titlul scenariului, Berger şi Yerxa s-au gândit imediat la Payne şi i l-au trimis aproape acum 10 ani, la scurt timp după ce terminaseră împreună “Election.”
“Am primit acest frumos scenariu acum 9 ani şi ceea ce m-a atras la el a fost faptul că era glumeţ şi melancolic, ca viaţa. Mi-a mai plăcut şi faptul că scriitorul a trăit efectiv aceste întâmplări, aşa încât el are o notă personală,” spune Payne. “Până când am terminat filmul s-au întâmplat toate lucrurile astea în societatea noastră şi ne simţeam ca într-o poveste din epoca marii crize economice. Dar eu cred că orice film împrumută ceva din epoca în care este turnat. Vânturile şi valurile epocii se fac resimţite în film vrând-nevrând.”
INIMA ŢĂRII - Locaţia
Pentru Alexander Payne, “Nebraska” este un fel de revenire acasă, în decorul din Midwest al primelor trei filme ale sale – “Citizen Ruth,” “Election” şi “About Schmidt” – care au conturat viziunea sa privind specificul american, înainte de a pleca spre California şi Hawaii unde şi-a amplasat acţiunea următoarelor sale filme “Sideways” şi “The Descendants.”
Şi totuşi întoarcerea acasă înseamnă o revenire la un loc care a suferit schimbări din cauza crizei. Este un loc în care din orăşelele de altădată au rămas doar palide urme, dar care ne arată încă modul de viaţă pe care-l ştiam şi care era definitoriu pentru America de odinioară. Aceste locuri accentuează dilema în care se află Woody şi David Grant, un tată şi un fiu care nu ştiu ce să facă cu propriul lor viitor.
Payne a ales locaţiile pentru “Nebraska” în stilul său meticulos şi inconfundabil. Într-adevăr, căutarea unor decoruri naturale devine una dintre principalele provocări ale producţiilor sale. Berger remarcă: “Alexander îşi caută locaţiile la fel de atent ca şi pe actorii din distribuţie.”
Datorită faptului că filmul urma să fie alb-negru, tonul coloristic era esenţial atât pentru peisaje cât şi pentru costume. Era o nouă experienţă pentru cei din echipă. “N-am făcut niciodată scenografia pentru un film alb-negru, dar ne-am inspirat din filmele vechi alb-negru,” subliniază scenograful Dennis Washington, ale cărui filme includ “The Fugitive,” “Prizzi’s Honor,” sau “Stand By Me.” “A trebuit să învăţăm tehnicile folosite în trecut – şi apoi să le combinăm cu tehnici actuale, digitale.”
Plainview, Nebraska – un oraş care seamănă cu numele său umil (Plainview – privelişte comună) – i-a ţinut locul oraşului Hawthorne. “Am vrut un oraş care să reprezinte rădăcinile lui Woody, locul de unde se trage, un orăşel în care nu s-au schimbat prea multe. Plainview este un orăşel viu – nu e neapărat ca localitatea descrisă în scenariu– dar îţi dă sentimentul că s-a oprit în timp,” spune Washington.
El continuă: “Hawthorne trebuia să fie un orăşel obişnuit, fără a fi prea atrăgător. El nu avea case arătoase sau restaurate. Trebuia să se vadă combinaţia de nou şi de vechi, dar fără schimbări majore. Era un orăşel pe linia de plutire şi supravieţuia exact ca şi oamenii. Noi nu am adus decât modificări subtile felului în care arăta oraşul.”
De dragul filmărilor, multe dintre indicatoare au fost schimbate din Plainview în Hawthorne, ceea ce n-a scăpat fără unele consecinţe. “Am aflat că un curier de la Fed-ex căuta o adresă din Plainview, dar fiind derutat de plăcuţele cu Hawthorne, ajunsese să se piardă în mijlocul oraşului,” face haz Washington.
Aceasta era prima oară când Washington lucra cu Payne, o experienţă pe care o preţuieşte enorm. “Nu cred că am petrecut mult timp căutând împreună cu regizorul locaţii speciale pentru film, sau filozofând despre povestire,” explică el. “Alexander mi-a spus de la început, ‘Ţin foarte mult la locaţii’ şi atât. El a participat la căutările din casă în casă, când sunam la uşă şi le spuneam oamenilor: 'Nu ne cunoaştem, dar noi am venit să ne uităm la casa dvs.’ El are întotdeauna ceva în minte, dar nu refuză niciodată dacă i se oferă o oportunitate. De exemplu, dacă mergeţi cu maşina, el s-ar putea opri şi ar exclama ‘Uită-te la indicatorul acela! Trebuie neapărat să avem plăcuţa aia.’ El vrea tot ceea ce ar putea aduce o notă personală povestirii.”
După filmări, Payne şi vechiul său editor, Kevin Tent, care i-a montat toate filmele, au început să ţeasă povestirea în forma sa finală. Una dintre ultimele tuşe pe care le-au adăugat a fost o melodie compusă de Mark Orton, compozitor şi instrumentist, cunoscut membru al formaţiei de muzică de cameră Tin Hat Trio.
NOUL ALB-NEGRU – Imaginea
Una dintre primele decizii pe care a luat-o regizorul Alexander Payne când s-a apucat de proiectul “Nebraska” a fost să filmeze în alb şi negru. Ştia că îşi asumă un risc, dar era esenţial pentru viziunea sa asupra povestirii. “Stilul vizual reprezintă pentru mine un fel de fereastră deschisă către povestire,” recunoaşte el. “Albul şi negrul au părut a fi alegerea potrivită pentru acest film, pentru că eu aşa am citit povestea şi aşa am văzut-o,” explică Payne. “De asemenea, trebuie să recunosc că am vrut dintotdeauna să fac un film alb-negru. E un format atât de frumos! Iar această povestire, modestă şi austeră, se potriveşte cu un stil vizual simplu, ca şi viaţa oamenilor de care e vorba în film.”
Toţi realizatorii au fost intrigaţi de idee, pe lângă incertitudinea care pluteşte deasupra tehnicii alb-negru în cazul unui film din ziua de azi. Berger afirmă: “Alexander a fost întotdeauna interesat de un aspect autentic, dar alb-negrul dă povestirii un aer de legendă. El şi Phedon Papamichael folosesc albul şi negrul sau Cinemascopul pentru a îmbogăţi povestirea. Uneori, mă face să mă gândesc la lucrările lui John Ford, sau Peter Bogdanovich - Last Picture Show – un film care se potriveşte cu tradiţia americană de povestire vizuală. Iar Phedon este un expert în producţiile digitale şi cred că era grozav să-i dăm posibilitatea de a-şi extinde talentul şi la alb-negru.”
Alb-negrul a concentrat şi mai mult imaginea. “Fiecare cadru a fost pregătit meticulos pentru a crea această lume în alb şi negru,” spune George Parra. “Alexander şi Phedon fac filmări pe viu. Ei nu prea folosesc macaraua sau steady-cam, aşa încât povestirea decurge ca în Billy Wilder.”
Papamichael, care a filmat “Sideways” şi “The Descendants” împreună cu Payne, spune că Payne a vrut alb-negru de la bun început. “Aşa a văzut el filmul, în capul lui,” afirmă el, “aşa că, deşi s-a discutat mult pe marginea modalităţii de realizare, asta a fost în plan de la început.”
Tonurile şi textura au fost alese în urma mai multor serii de teste. “Am făcut teste peste teste,” îşi aminteşte Papamichael, “pentru a găsi acel negru şi acel alb potrivite pentru film. N-am stilizat nimic. Este o imagine de contrast care susţine ideea de comedie umană şi dă atmosfera.”
Papamichael spune că ei toţi au vrut să scoată tot ce era mai bun din această oportunitate de creaţie. “Ştiam că asta va fi poate singura şansă din toată cariera noastră de a face un film alb-negru, ceea ce este visul multor realizatori de film, aşa încât ne-am bucurat de ea. La final, ne întrebam ‘cum o să ne mai întoarcem acum la filmele color?’ Şi asta pentru că alb-negrul reprezintă o nouă realitate.”
Şi pentru a explora pe de-a întregul acea realitate, el şi Payne au studiat filme noir, Neo-Realism Italian şi filme americane contemporane cum ar fi “The Last Picture Show” (tatăl lui Papapmichael a filmat urmarea filmului “The Last Picture Show,” “Texasville”), dar forţa motrice cea mai importantă au constituit-o personajele.
“Felul în care alb-negrul interacţionează cu textura feţei lui Bruce Dern şi toate subtilităţile interpretării lui, este extrem de puternic,” observă el. “La fel de importantă a fost şi decizia de a filma cu obiective anamorfice, care au influenţat peisajul – întinderile vaste, pregnanţa cerului, textura câmpurilor, sentimentul pe care ţi-l dau aşezările omeneşti din Midwest.”
Decizia de a filma cu camere Arri Alexa a fost luată după ce s-au testat filmările color şi alb-negru, iar realizatorii şi-au dat seama că tehnica digitală va oferi cea mai mare gamă şi flexibilitate. În faza de post-producţie, s-a adăugat suportului digital şi un strat de granulaţie autentică de film, ca să imite astfel viteza şi textura celuloidului vechilor pelicule.
Era pentru prima dată când Papamichael filma în Midwest, iar el s-a trezit fermecat de peisaje şi mai ales de oameni. “Găseşti acolo peisaje minunate, dar secvenţele mele favorite au fost cele din momentele mărunte, dar puternice, care sunt atât de umane,” explică el.



Comunicat de presa


Copyright © 2012 - 2018 InterComFilm. Toate drepturile rezervate

Pagină web realizată de EyeProduct